Am avut o prietenă pe care durerea o costa atât de mult încât a ales să trăiască o viață liniară. Fără ups ca să nu existe downs. Si-a asumat netrăitul fericirilor în schimbul nedurerilor. Nu știu dacă viața per total a durut-o mai puțin, cert e că a fost scurtă.
Nu întâmplător mi-a zburat gândul la ea când de fapt vreau să vorbesc de un film. E pentru că felul în care aleg mereu să trăiesc e opusul alegerii ei. Mereu a fost așa. Asta o si mira pe Laura la mine. Că nu refuz văile care urmează culmilor.
Nu, nu vreau să refuz nicio fericire. Iar ultima mare fericire poartă un nume. The Locationist. Și se înscrie la categoria “prima iubire”. Asta pentru că înainte de a fi urcat pe scenă am făcut film și pentru că drogul ăsta nu se uită.
Locaționista pe numele lui românesc mi s-a întâmplat ca un ceva predestinat.
Am făcut acest film în pandemie, în august și în engleză. :)
37 de minute de fericire (vor fi gata să fie văzute curând.)
Pentru asta am avut la dispoziție o casă, un lac verde și magic, un lac albastru, o pădure, o piscină goală și un cuib de viespi. În cadrul ăsta a prins contur povestea imaginată de Georgia.
Viespile au căpătat și un rol și un sens în povestea noastră. Vă povestesc de ele pentru că de-a lungul celor 4 zile de filmare am fost mama lor. M-au înțepat o dată, la început, când încă nu eram familie și pentru că am prins una captivă sub fustă si m-am așezat pe ea. Si da, înțepătura a fost acolo unde tocmai v-ați imaginat. :))
Rolul l-au căpătat prin insistența cu care au participat la anumite scene, însă doar acolo unde chiar aveau un sens. Viespi cu instinct actoricesc, altfel nu-mi explic.
În pauze le dădeam de mâncare ca să asigur liniștea echipei. Aproape de intrarea în cuib aveau mereu o farfurie cu zahăr. Am ajuns să mă plimb printre ele fără nicio teamă și să le las să se așeze pe mine dacă asta își doreau. Le-am dat mai apoi toate cojile de pepene, ba chiar două jumătăți întregi pe care le-au devorat și cred că le-am si auzit mulțumind satisfăcute din aripi.
Au fost zile care au mers uns și care ne-au pus piedici în același timp. Aproape toate accidentele de pe platou au fost păstrate în film, și asta îi dă savoare. Piedicile au culminat cu mașina care n-a mai vrut să se urnească din loc. Deloc. Finalul filmului depindea de ea și nu exista niciun plan B. Și niciun plan B care ar fi putut apărea nu ne satisfăcea. Era finalul ăla sau nu aveam final. Iar noi la finalul filmărilor am rămas fără final.
În creierii nopții, după ce împreună cu Georgia am întors și acele viespilor pe toate părțile ca să găsim o soluție, am decis să încercăm să reparăm mașina și, dacă reușim asta în prima parte a zilei, să chemăm înapoi echipa.
Și am reparat-o. Și am chemat înapoi echipa. Și avem un final.
Altul decât cel care a fost scris. Pentru că unele lucruri se scriu singure. Așa cum trebuie de fapt să fie.
va urma
